Desfasurator nunta

Rădăcinile acestei pasiuni au început să ia naștere chiar de când aveam undeva la șase ani, toată familia urma să meargă la mare, în Eforie Nord, acolo am văzut prima dată-n viață marea, am stat la un hotel drăguț, m-a vrăjit fântâna de fum greu din holul hotelului, se chema, cum altfel decât Belvedere, în fine, mergeam la mare, iar ai mei părinți au cumpărat un aparat foto pentru a ne face amintiri în marea vacanță, ulterior aparatul avea să devină aparatul de fotografiat al familiei, era pe film, Victronic se numea brand-ul, îl mai am și acum acasă în vitrină, numai eu știu câte filme am stricat și câtă ceartă mi-am luat de la ai mei părinți, apoi câte rugăminți la o prietenă de-a mamei ce avea un telefon cu clapetă ce avea incorporată și o cameră foto, mi se părea o adevărată minune, magie de-a dreptul pentru ca pe la unsprezece ani să capăt primul meu telefon cu cameră foto și video, dar numai pentru cinsprezece secunde, telefonul nu avea memorie internă mai mult de câțiva mega, ștergeam o melodie să pot fura alta prin Bluetooth de la prieteni, acum o fotografie raw are câteva zeci de mega bytes, însă norocul a dat peste mine cu un card de patru gigabytes ce mi s-au părut de-a dreptul impresionanți, inclusiv telefonul era impresionat, puteam să-mi descarc câtă muzică voiam, limita de fotografii era "999+"- de asta am spus că telefonul era și el impresionat ;) apogeul meu de mini-fotograf/videograf a fost când am mers cu bunicul și tata intr-o excursie, genial, am fost entuziasmat mult timp la ce fotografii am scos, ce filmări, eram atât de mândru de mine că, în lipsa oricărei rețele de socializare, mi-am expus pe rând fotografiile pe ecranul telefonului, eram mândru de opera mea.

Acum că am discutat de rădăcini, să discutăm și de primele frunzulițe ce au înmugurit și erau vizibile abia în liceu, când colegul meu de bancă - tot Alex și el - mi-a făcut cunoștință cu aparatul lui foto, el era un fotograf de generația a doua, tatăl său insuflându-i pasiunea aceasta, el fiind cunoscut drept "cameramanul satului" și nu el se autointitula așa, însă peste timp fiind chiar eu cel căruia unii concetățeni mi se confesau nostalgic despre vremurile când nea Doru mergea la nunțile din sat și făcea diverse manevre - pentru cameră, dar mai ales pentru el - ieșind pe geamul mașinilor în mers, conduse chiar de el, cu camera, ca să surprindă convoaiele de nuntă. Nedeviind de la subiect, colegul meu mergea la evenimente și mă impresiona enorm cu multe lucruri simple și atractive pentru orice licean în strict următoarea ordine - faptul că fetele îl plăceau sau cel puțin îl ascultau pentru că el le fotografia, că mergea în locuri diverse și era destul de cunoscut și că... la evenimente mănânci bine și mai ești și plătit, total opus față de orice altă persoană de la un eveniment, el era fericit cănd era la o nuntă, pentru că banii curgeau invers. Nu pentru asta eram prieteni - pentru prietenia lui nu pot să-i mulțumesc îndeajuns, mai ales că fără el în liceu poate luam mai multă bătaie decât am luat. Lăsând amintirile astea de o parte, am devenit buni prieteni, iar de atunci colindam constant orașul pentru a ne fotografia reciproc, experimentam, el mai mult pentru că eu doar urmam instrucțiuni și nici pe alea bine, focalizam total aiurea, nici nu știam cum să o fac mai bine, dar râdeam și repetam, ba chiar o dată m-a luat cu el la o cununie ca asistent, am făcut și eu poze, mi-a și promis că le editează și pe ale mele și m-a asigurat că sunt bune, normal că nu erau ca ale lui. Timpul a curs așa vreo patru ani până când la majorat am rămas cu o sumă decentă de bani, vreo 1600 de lei din care am vrut un aparat foto pentru a merge la evenimente, însă bacalaureatul venea, admiterea venea și după câteva consultații cu guvernul de la acea vreme - mama și tata - am decis că un laptop de pe care să îmi fac proiectele e mai potrivit pentru moment și un aparat foto va veni după ce voi avea un loc asigurat la facultate. Pariul s-a dovedit câștigător deoarece pe acel laptop - un Asus cu un I3, 4gb RAM și un SSD 256 Gb - aveam să editez mii de fotografii, ba chiar a supraviețuit patru ani de glorie, este un erou pus pe un raft, pensionat, acum doar seed-ul la Filelist îl mai ține treaz.

Primul meu aparat, un Nikon D5100 cu obiectiv standard 18-55 a venit iarna, după sărbători când ca orice student, am cerșit ba de la bunici, ba de la părinți, ba ce am mai avut eu și am reușit să strâng undeva la vreo 1000 de lei cu care să găsesc aparatul fix la cineva din căminul alăturat, omul mi l-a dat la cutie, aproape neatins, avea undeva la patru mii de cadre făcute în regim amatoricesc, ceea ce pentru mine era aur chit că nu știam ce și de ce pe atunci, apoi a mai venit un acumulator, un trepied - la care am primit ca la piață și total fără sens... un cuțit baionetă -, două obiective - 50 și 35 mm -, un blitz semistricat și rastelul era gata, mi-am făcut siglă - nu eu, un prieten bun mi-a făcut-o cu plata în bere, salut Mihai -, apoi pagină de facebook separată - nu îmbinăm profesionalul cu personalul, păi nu? - și am trecut la treabă, luam aparatul după mine peste tot, imortalizam orice mi se părea mie estetic și bun de pus în ramele virtuale, mergeam prin toate cafenelele și cluburile să mă promovez, ceream voie managerilor, ori pur și simplu mă apucam să fotografiez invitații, motiv pentru care, pe bună dreptate am fost invitat să părăsesc incinta pentru că cei adunați acolo la karaoke erau stâneniți de sticla mea; alteori mergeam la evenimente publice și fotografiam, apoi împărțeam cărți de vizită ca un fotograf serios ce mă recomandam ca fiind, mergeam constant pe fake it 'till you make it lucrând la a nu da deloc de bănuit că aș fi un "ciuri-buri", cum eram și cum eram să și fiu făcut de o colegă ce la întrebarea "Recomandă-mi un fotograf bun pentru nuntă", i-am răspuns că eu aș fi acel fotograf, iar ea a răspuns "Eu caut un fotograf bun, dau chiar și două mii de euro pe el, așa că nu vreau orice ciuri-buri" - pe tine nu te salut - normal că m-am simțit jignit, de parcă eu eram "ciuri-buri" și știa ea ce e ăla fotograf bun, dar mi-a trecut, știam că orice feedback merge luat în considerare, atât că trebuie luat cu puțină siguranță de sine. În fine, postam aproape săptămânal să meargă treaba, uneori chiar zilnic, așa auzisem că se face, cantitate, calitatea mai vedem - motiv pentru care și acum postez rar, nu mă pot decide ce merge și ce nu - primul eveniment al meu a fost chiar neașteptat de rapid, după doar șase luni, eram recomandat de prietenă - salut Raluca - pentru o cununie, eram cel mai fericit, ba chiar am mers la evenimentul acela îmbrăcat la costum, profesionist, nu?! Am luat pe cununia aceea trei sute de lei, o avere, cineva mă plătea să le fotografiez cununia, din banii ăia-mi plăteam căminul și mai aveam bani și de ceva pe lângă, ești nebun?! Pare-se că am făcut o treabă bună, am rămas prieten bun cu mirii, m-au invitat și la nunta lor, și la botezul copiilor, ca fotograf! Revenind la cărțile de vizită mă luam prea în serios, le împărțeam chiar și cui nu trebuia, mi-amintesc că a trebuit să-l fotografiez pe Toni Ionescu - Mârlanu' - la un spectacol de stand-up, pe vremea când cochetam și cu asta, iar el, un om de o bunătate și o vedelie ieșită din comun, mi-a citit materialul și mi-a oferit câteva minute în deschiderea lui, apoi eu ca mulțumire la laudele lui și la invitația de a păstra legătura telefonic, i-am împărțit o carte de vizită, crezând că așa se face - să-mi fie cu iertare, maestre, eu chiar eram mai euforic, sper că nu a fost jignitor. Timpul trecea frumos de atunci în sus, lumea îmi făcea loc prin cluburi ca să trec să fac poze, mi-erau oferite shot-uri, iar în ciuda principiului meu încă activ că în timpul lucrului nu bei (mai nou deloc), eu le acceptam fericit, pentru că în fond nu eram la muncă, eram la joacă, iar ce artist din istorie nu experimenta sub influența alcoolului? Ba chiar îmi făceam planuri că până termin dacă nu licența, măcar la master să pot trăi fericit din ce fac la evenimente, mai sărac, dar fericit din propriul hobby, numai că...

Pandemia a venit, m-a prins ca pe orice student un examen a doua zi - deloc pregătit, în fond cine pe planetă era pregătit? - aveam toate motivele să nu iubesc perioada aia (eu și din nou toată planeta) - plete pentru care să mă cert cu ai mei aveam, evenimente nu mai aveam, studenție nu mai aveam, Timișoara era departe - dar ce să vezi, au fost și părți bune, cu mulți prieteni vechi mi-am întărit prietenia atunci, prieteni cu care devenisem numai cunoștințe din cauza distanței reveneau, cu sora mea puteam să stau și să râdem de orice era posibil, plus că ne aliasem frumos să îi combatem pe părinți în argumente, ba chiar schimbam planul în timpul jocului cu replici numai de noi știute, plus că după ridicarea parțială a restricțiilor eram chemați la alte evenimente, chiar relativ multe, eram pe val, eu cu Alex făceam cu schimbul - cine primea evenimentul era fotograf, celălalt avea de făcut partea video, chit că montajul tot pe umerii lui Alex pica, eu fiind încă un novice - adu-mi aminte să dau o bere când vii acasă, frate - treaba rula decent chiar dacă planul de a trăi din asta este încă un vis prea frumos pe care îl mai gust când în loc de concediu îmi mai iau evenimente pe care le editez foarte rapid ocupându-mi toate orele din concediu editând veșnic cu o cafea lângă și cu fantezia de freelancer în ochi, mai ales că motivația a venit și mai abitir când sora și unul din cei mai buni prieteni ai mei mi-au devenit colegi de echipă, lucrând și împărtășindu-ne secrete, sfaturi și sudoarea frunții pentru a ne fi tuturor bine, este de neegalat să merg cu cineva la drum și să pot conta pe cineva care mă poate suplini cât iau o pauză sau nu sunt mereu atent, ba chiar am dezvoltat o oarecare anxietate și le simt lipsa când unele evenimente se lasă doar cu pachete parțiale - numai foto, ori numai video - lipsește cineva cu care să fac glume și să mă înțeleg din ochi din spatele camerelor.

De ce încă fac asta? Merită?

La întrebarea de ce pot răspunde chiar cu tot sufletul pentru că am și trecut de două ori prin această criză existențială, una din ele chiar amplificate de un burnout: Fac asta din pasiune - clișeic, dar am dovada - după vreo doi ani de fotografie de evenimente, ajunsesem să mă întreb dacă eu mai fac asta pentru că-mi aduce o mulțumire sau pentru că sunt întărâtat constant de gândul că pot trăi din asta - ei bine, iarna trecută am fugit la fotografiat de plăcere ba prin munte, ba prin Serbia, ba pe la Arad - orașul, nu județul - mi-a plăcut așa mult că aproape nu mai voiam să fiu plătit să o fac, voiam să rămân la fotografia aceea tihnită, unde stau precum un pictor să aleg locul în care să-mi așez pânza, am creat preset-uri ce mă ajută inclusiv la nunți, ooh ce bine a fost.

Dacă merită? Depinde cum privești lucrurile, nu, nu pot trăi din asta, însă este mulțumitor, plus că la fel cum am relatat, nu fac asta doar pentru bani - dovadă mai stau și tarifele pe care pretind că le percep, pentru că nu, n-am reușit niciodată să-mi negociez un eveniment și să fiu perfect de neînduplecat ca să nu las niciun leu la preț - ba chiar pot spune uneori că fac caritate și refuz să mă gândesc la ce cheltuieli am ca să nu mă enervez că de fapt am muncit în pierdere, dar nu mă plâng, noi să avem de muncă, banii vin din job-ul de corporatist.

Ce am învățat?

În primul rând cred că domeniul acesta m-a învățat să fiu mai sigur pe mine, m-a învățat să-mi expun și argumentez munca, m-a învățat să dansez fără frica de a fi judecat de cei din jur - nu, nu știu să dansez - și concomitent fără să trebuiască să consum alcool pentru a mă simți extraordinar pe ringul de dans, ceea ce înainte pentru mine era sacrilegiu - nu dansezi fără să bei două beri minim, dacă te amețești suficient și închizi ochii, ceilalți nu mai văd cum dansezi, așa-i?! Un alt lucru ce m-a învățat a fost să zâmbesc și să-i ajut și pe alți oameni să fie fericiți când se privesc în fotografii și nu cred că ei chiar sunt frumoși, că ei chiar știu să pozeze, că sunt "fotogenici", ceea ce după mine e numai un mit, orice om e frumos dacă îl poți ajuta să fie natural în fața camerei și dacă se relaxează suficient - dragilor, e nunta voastră, botezul copilului vostru, cununia sau majoratul, câte vieți aveți? Bucurați-vă și savurați momentul, simțiți-le, e prima și ultima dată când treceți pe acolo, le veți mai vedea doar pe un ecran - e cel mai important lucru ce cred că m-a învățat fotografia de eveniment, pe lângă partea cu alcoolul, am învățat că sunt momente în viață când chiar trebuie să te oprești din a amâna fericirea, când chiar e momentul să te oprești din a mai da indicații ospătarilor sau invitaților pentru că lor nu le pasă pe cât vă pasă vouă, nu ei au dat bani pe sala aia frumoasă de evenimente, nu ei au muncit cu voi pentru tortul și hainele alea, admirați-vă și iubiți-vă, treceți pe lângă oglinzi și bucurați-vă de ce vedeți, uitați-vă la fiecare farfurie perfect așezată pe masă, la candy-bar, gustați și savurați fiecare gură de șampanie, de aperitiv, pentru că sunt cele din ziua voastră specială, dați telefoanele cuiva, voi ați făcut asta, voi trebuie să vă bucurați de ele cel mai mult, nu părinții, nu invitații - care oricum sunt acolo din datorie ca orice român - valsați uitându-vă în ochii partenerului și sorbindu-l din ochi, pentru că voi contați, chit că fotografii și videografii vă fac pozele, momentul e simțit de voi o singură dată la adevărata lui magnitudine și gratitudine, fără aceste bucurii mici din ziua evenimentului, fotografiile sunt doar imagini seci, cartoane fără conținut, ați zâmbit fals pentru a înșela aparențele, dar un ochi antrenat vede un zâmbet fals și jur că am văzut zâmbete false, doare, chiar doare și atunci tot ce mai ai de făcut e să încerci să spui glume ca să se râdă autentic și mergi mai departe marcând ca la maraton fiecare moment al zilei, dar fără bucuria aceea naturală.

Ca să nu termin acest prea personal articol într-o notă joasă, am mai învățat să înțeleg și poate să-mi iert colegii de breaslă ce cu avânt revoluționar se reped la a judeca cu teribilă aroganță micii fotografi, videografi ori alte tipuri de prestatori de servicii de evenimente pentru că scad prețul, uitând poate cum și ei au fost la fel de "ciuri-buri" și ar fi dat orice să se simtă apreciați prin a fi angajați să fie cuiva de ajutor într-un eveniment irepetabil precum o nuntă ce trebuie să iasă superb din primaș am mai învățat să fac contracte, cu clauze! Pentru că da, oamenii tind să aibă așteptări nerealiste cum ar fi unchi fără burtă de bere și cu păr pe cap, ore nerealist de târzii la care doar fotografiezi oameni în stare de ebrietate ce dansează spasmofilic, ori oameni ce uită de multe ori să menționeze că nunta aia e presărată și cu un botez, cununie civilă, majoratul lu' ăla micu', înmormântarea lu' aia bătrână, dar ce... "eu nu le pun ca eveniment separat, dom'le", ba da e eveniment separat și se plătește, nu la fel de mult ca luate separat, dar se plătesc.

De ce l-am scris?

Pentru că nu se promitea a fi așa lung și personal, iar cei mulți prieteni ai mei meritau să știe că îi apreciez enorm pentru că-mi sunt alături, mai erau destui de menționat, dar cine spune că e ultimul? Abia mi-a venit cheful să scriu, în al doilea rând cică e de bine să ai articole pe site că te împinge algoritmul și faci dinero.

Fotograf si Videograf pentru Nunta sau Botez

Fotograf si Videograf pentru Nunta sau Botez